Neamul Corbilor (fan made clip by OXy)

    Câteva persoane minunate s-au decis să facă un scurt clip inspirat din primul volum din Neamul Corbilor. Îi mulțumesc lui OXy pentru inițiativă, dar și prietenilor săi care l-au ajutat. Thanks guys!

Și am rămas fără cuvinte...

   Da, uite că s-a întâmplat. Eu aia care vorbesc foarte mult am rămas azi fără cuvinte. Dar să o luăm cu începutul și să vă povestesc cum am ajuns în situația asta. Cu ceva timp în urmă directorul Bibliotecii din Caransebeș mi-a propus o colaborare, să organizăm ceva pentru copiii de la liceele din oraș. Am zis eu da atunci pe moment și m-am gândit că probabil totul va rămâne doar la ideea de proiect, dar nu a fost așa. Oameni serioși se țin de cuvânt. Drept urmare azi am fost invitată la Olimpiada Cititului, un alt proiect aflat sub patronajul acestei instituții.

   Ceea ce nu am știut eu când am acceptat invitația, a fost faptul că elevii au avut de citit cărțile mele, primele două ca să fiu mai exactă. Aveam eu emoțiile mele de când am plecat de acasă - oare le-au plăcut cărțile? dacă nu? - așa că îmi pregătisem eu un mini-discurs cu o zi înainte, ca să nu mă blochez și l-am tot repetat în gând. Totuși am ajuns la eveniment și am văzut cât de bine se pregătiseră elevii, veniseră cu liste de întrebări, cu câte o planșă pentru fiecare din romanele mele. Ei bine în momentul acela am uitat tot ce am vrut să zic. Noroc cu oamenii ăștia minunați care mi-au fost alături și m-au scos din impas. 

   De obicei așa se întâmplă când ai în jurul tău persoane frumoase, inteligente, deschise la minte. Pe moment te blochezi. Apoi te atașezi de ei și nu știi cum zboară timpul. Am vorbit despre literatură, atât despre cărțile mele cât și a altora. Am dezbătut diverse subiect și am am fost nevoită să răspund multor întrebări legate de Ultimul avanpost și Neamul Corbilor. Totuși cea mai mare bucurie a mea a fost când mi-au spus cât de mult le-au plăcut cele două cărți. Se putea citi pe chipul lor că o spun cu sinceritate și nu doar din cauză că profesoarele lor de română sunt în sală. 

   Evident, nu am putut scăpa neinterogată despre volumele viitoare. Am încercat eu să ocolesc întrebările, să mă fac că plouă, dar în final nu am avut ce face. Am dat puțin din casă, că nu se putea altfel. Dacă vreți să vedeți tot event-ul am să-l încarc la sfârșitul săptămânii pe canalul meu de Youtube.

  Cel mai emoționat moment, pentru mine, a fost când acești elevi minunați și-au spus părerile despre volumele mele. Mi-au analizat puțin personajele și au citit pasajele lor preferate.

   Aș vrea să vă vorbesc mai mult despre ziua de zi, dar încă nu mi-am revenit 100%, încă trăiesc euforia aceea. E minunat cum unele persoane te pot umple de energie pozitivă, nu cred că îmi pot exprima trăirile în cuvinte, deși sunt scriitoare. Nu am suficiente caractere pe tastatură ca să pot să le mulțumesc tuturor celor prezenți azi, dar și celor care au organizat și s-au ocupat de eveniment. Simt că un simplu mulțumesc nu e suficient. 

Copiii întunericului (fragment 2)

Fugi! Fugi! Cât de repede poți. Deși mintea mea era conștientă de pericolul ce se apropia, picioarele mele nu reușeau să țină pasul cu ea. Forța fizică nu a reprezentat niciodată punctul meu forte. Oboseam prea repede. Știam că e pe urmele mele, dar nu puteam să mai înaintez. 

Cerul părea că ia foc. Soarele stătea să apună, iar culorile reflectate de acesta erau o combinație ciudată de portocaliu cu roșu. Am încercat să deslușesc câte ceva în jurul meu, dar tot ce puteam vedea erau dealuri și mulți copaci. Cred că mai degrabă mă învârtisem în cerc, decât să mă îndepărtez de ea. O simțeam, mereu am putut să o fac, o simțeam și era aproape, era foarte aproape. 

Fugi! Fugi! 

Mi-am repetat asta în gând de vreo mie de ori, dar nu mai puteam. Hainele mele erau murdare. În păr aveam mici cheaguri de sânge amestecate cu noroi. Mi-am dus mâna la frun¬te. Rana continua să sângereze, nu știam ce să fac încât să o opresc. M-am lăsat pe vine și am încercat să-mi controlez respirația, dar fără succes. Când am ridicat privirea, am văzut-o furișându-se printre copaci. La început era doar o umbră ce se împletea cu toate celelalte, se pierdea printre ele, apoi revenea doar pen¬tru a se juca cu mintea mea. 

— Arată-te! Ieși în față dacă ai curajul, am strigat eu la ea. 

— Ești sigură? se auzi ecoul slab al unei voci. 

Nu eram. Eram înspăimântată și terifiată, dar nu voiam ca ea să știe. Nu voiam ca teama mea să reprezinte un avantaj pentru ea. 

— Uită-te la tine! continuă să răsune vo¬cea batjocoritoare din jurul meu. Ești la un pas de moarte și totuși te crezi superioară. Mereu ai încercat să faci pe fata perfectă, te-ai crezut mai deșteaptă. Ți-ai vândut imaginea de pisicuță plouată și neajutorată și toți te-au crezut, inclusiv eu. 

— Încetează! 

— Ai jucat rolul fetei cu inimă de aur, cu suflet bun ca pâinea caldă. O păpușă de porțelan cu bucle galbene asemeni spicelor de grâu, un înger. Mi se face greață doar când mă uit la tine. 

— Înseamnă că nu te-ai privit recent. Și mie mi-e scârbă când mă gândesc ce-ai ajuns. 

— Grijă mare, păpușă de porțelan, ai limba cam ascuțită, s-ar putea să te ciobești. Cât des¬pre mine... sunt doar rezultatul acțiunilor tale. Sunt așa din vina ta! 

— Nu! 

Câteva umbre începură a-mi da târcoale, apoi prinseră formă umană. Poate umană era prea mult spus, din moment ce erau toți patru corbi. Ochi lor erau negri ca noapte și plini de mânie. Cu un ultim gram de forță, am încercat să o iau la goană, dar a fost în zadar. Unul din corbi a fost mai rapid decât mine și m-a trântit la pământ. Am început să țip și să mă zbat, dar brațele lui puternice mă țineau în loc.

Gaudeamus 2014

   Zilele trecute (pe 22 Noiembrie să fiu mai exactă) am avut ocazia să particip pentru prima dată la un târg de carte. Mărturisesc că îmi doream de ceva vreme să merg la unul. Tot vedeam poze pe diverse site-uri, bloguri sau știri la tv, totuși senzația de a fi acolo nu se compară cu nimic altceva.

   Aveam eu ceva emoții pe tren înainte de a ajunge la București, de griji să nu mai vorbim(că o să întârzie trenul, că nu o să găsesc locația, că o să mă împiedic pe acolo și o să le dărâm tot standul celor de la Herg Benet, diverse). Toate astea s-au evaporat când m-am trezit înconjurată de oameni minunați, plini de energie, care probabil mi-au transmis și mie din optimismul lor.

     În cele câteva ore petrecute la Gaudeamus am ajuns să cunosc multe persoane pe care le știam doar de pe facebook și care s-au dovedit a fi la fel de dinamice și prietenoase și în viața reală. Am făcut cunoștință cu Simona Stoica (autoarea seriei Rephelimii) care, după cum mi-a promis în discuțiile noastre pe net, m-a întâmpinat cu un energizant (mersi Simona, chiar aveam nevoie!!!). 

   Theo Anghel i-a întâmpinat pe toți prezenți la lansarea romanului ei (Am murit, din fericire: Întoarcerea) cu ciocolată, deși la cât de dulce era ea puteai să dai în diabet doar privind-o. Evident am pus mâna pe cărțile celor două și chiar am să revin cu o părere sinceră după ce le citesc. Mi-a părut rău că nu am ajuns să schimb mai mult de două vorbe cu cele două, dar a fost nebunie în jur.

Am cunoscut-o și pe Corina Ozon, o persoană carismatică și o scriitoare excepțională (unde mai pui că e bănățeancă de-a mea!). Nu am putut pleca fără cartea ei Zilele amanților, pe care am reușit să o citesc seara la hotel și a doua zi pe tren. E o carte plină de umor ce o recomand tuturor căci e un must read al sezonului.

  Hoinăreala aiurea prin târg m-a făcut să pierd lansarea Păpușilor, noua carte a Cristinei Nemerovschi, dar am reușit să mă întorc la timp pentru a cumpăra cartea și a fura un autograf. Pe asta o recomand chiar înainte de a o citi. Am avut experiențe plăcute cu cărțile Cristinei în trecut, deci nu îmi fac griji. Sigur e excelentă! 

  Oboseala și-a spus cuvântul... Bine și prostia, căci am ales să merg în niște tocuri cretine la un târg de carte(never gona make that mistake ever again). Am rezistat totuși până a apărut Lorena Lupu, căci nu vroiam să plec de acolo fără a face cunoștință cu ea. La urma urmei, aproape în fiecare dimineață îmi beau cafeaua citindu-i blogul și râzând de una singură în bucătărie. Am pus mâna evident și pe Dona Juana (cartea Lorenei, sunt pe la jumătatea cărții și îmi place nespus).

   

   Lansarea Corbilor a decurs normal, având în vedere problemele de sunet și doamna nebună care a venit la stand să protesteze. Da, am avut parte și de așa ceva. O tanti care a venit să le spună tuturor că vor ajunge în iad dacă cumpără cărți de la Herg Benet. S-a luat de coperta cărții mele că are ochii negri, apoi a văzut cartea lui Radu Găvan(Exorcizat) și s-a reprofilat. Dacă pe tanti aia a supărat-o așa tare titlul am adăugat și eu cartea pe lista de to-read.

  În final totul a decurs bine, poate chiar mai bine decât mă așteptam, iar pentru asta trebuie să le mulțumesc celor de la Herg Benet, Alexandrei și Dianei (căci au făcut pe ghidul turistic cu mine și m-au dus să văd Mockingjay-Part1), dar și celorlați ce mi-au fost alături.

   Vă mulțumesc tuturor!

Copiii întunericului (fragment)

  

   Un pumn lovind masa de sticlă mă dezmetici.

  — Alo! m-am răstit eu la ei. O spargi, o plătești!

   Am făcut rapid schimb de priviri furioase cu tipul enervant de mai devreme. Apoi mi-am luat din nou telefonul, încercând să mai fac vreun level sau două la unul din jocuri, până să mă apuc de spălat pe jos. Așa e viața, unii se chinuie să salveze un om pe masa de operație, alții descoperă în vreun laborator un nou leac pentru vreo boală, cineva lansează o nouă sondă spațială, iar eu... eu încerc să sparg cât mai multe bomboane în cât mai puține mișcări.

   Dacă cineva mi-ar fi spus în liceu că pe viitor viața mea avea să se împartă în timp petrecut la muncă și timp petrecut acasă, probabil aș fi fost în stare să îl iau de gât. Pe atunci viața reprezenta un amestec nebun de concerte, țigări, alcool, sex și multă muzică rock. Mă îndrăgosteam de azi pe mâine, lipseam cu zilele de la școală și duceam motivări făcute în Photoshop, că pe atunci nu știa multă lume de așa ceva, deci dirigintele le lua de bune. Alteori mă urcam în tren și plecam la București împreună cu gașca, ca să ne vedem formațiile preferate în concert. Dacă nu mă înșel, la Nightwish din 2005, la polivalentă, l-am și cunoscut prima data pe Radu. Pe atunci se vedea cu o tipă din gașca mea, s-au despărțit la câteva săptămâni după. Ciudat cum și formația a făcut la fel.

   Mi-am stins țigara și am pus jocul pe pauză. Noii mei clienți erau încă prinși în discuția lor și fără să vreau am plecat urechea la ce își spuneau. Pe cel tânăr nu îl auzeam prea bine, stătea cu spatele spre mine și vorbea mai mult în șoaptă. În schimb celălalt se răstea o dată la două fraze. 

   Din ce am prins din zbor, am înțeles că erau supărați de apariția nu știu cui în oraș. Cel puțin unul din ei era extrem de nervos din pricina asta. Toate ca toate, dar dacă mai dădea o dată cu pumnul, aveam să îi scot afară. Jocul mi-a fost întrerupt de un nou mesaj de la Roxi, în care mă anunța că a rămas fără țigări. Grozav! Eu mai aveam vreo cinci în pachet și o săptămână până la salariu. Deci nici o șansă să fac rost de bani prea curând. În plus, îmi luasem deja un pachet azi, iar ultimii mei clienți îmi plătiseră suma fixă. Al naibii de zgârciți. Acum chiar regretam că nu le scuipasem în bere.

    Nu dădeau semne că ar avea de gând să plece curând, iar pe mine mă apucase foamea. Așa că mi-am luat geanta și am căutat prin ea după eugenii. Mai aveam doar una, iar asta nu avea să îmi astâmpere prea mult.

   — Ne mai aduci te rog două beri? spuse tipul enervant.

   Nici nu băgasem de seamă când veni în fața mea. O clipă m-am simțit pierdută, mă rătăcisem în privirea lui, vocea lui părea să-mi influențeze mișcările și m-am trezit în fața frigiderului înșfăcând două beri. Reflecția propriului chip în geamul frigiderului mă readuse cu picioarele pe pământ.

    — Ce naiba? am spus eu dezmeticindu-mă. Îmi pare rău, dar am zis ultima comandă.

    — Iar eu am mai cerut două beri.

    — Iar eu refuz să îți dau. Programul meu s-a încheiat, nu vă mai servesc.

   Se dădu un pas mai în spate și îi făcu un semn discret partenerului său. Cu coada ochiului, l-am văzut pe celălalt tip că se duce înspre ușa localului. O clipă am răsuflat ușurată, mă gândeam că au prins ideea și că vor pleca. Doar în momentul în care a închis ușa, mi-a trecut prin gând că ceva nu era în regulă. 

  Mâna mea țâșni spre cuțitul ce îl foloseam să tai lămâile pentru cocktail-uri, dar nu am fost suficient de rapidă. Bărbatul din fața measări peste tejghea și îmi prinse mâna. O suci puternic, am vrut să țip, dar nu am mai apucat. Mă îmbrânci cu toată forța lui și-mi lipi fața de geamul frigiderului. Poate ar fi fost mai bine să fi înghițit în sec și să-i fi servit, dar era prea târziu. Primul meu gând fugi la Ovidiu. Dacă mi se întâmpla mie ceva rău, ce avea să se aleagă de el? Crescusem fără părinți, știam ce înseamnă asta. Oare avea să aibă Radu grijă de el? Da, sigur. Mai degrabă puteam conta pe Roxana, ea era mult mai responsabilă. Doar gândul la Ovi îmi mai dădu o fărâmă de speranță și curaj.

    — Vă servesc, am spus eu.

    — Lasă asta, îmi spuse el pe un ton aspru. Din ce Neam ești?

    — Ce?

   Bărbatul mă împinse și mai tare. M-am lovit cu fruntea de geam și am încercat să dau din coate. Zadarnic însă, era mult prea puternic.

     — Te-am întrebat din ce neam ești?

   Vocea lui îmi făcu sângele să înghețe. Am simțit cum mâna lui îmi dă deoparte părul, la spate. Avea degetele înfiorător de reci. Corpul meu tremură ușor atunci când îmi trase brusc de gulerul cămășii și îmi dezveli umărul. Știam ce căuta. Și mai știam că dacă aveam să ripostez ar fi ieșit mult mai urât, așa că m-am prefăcut că nu știu despre ce vorbea.

      — Nu are semn, spuse el întorcându-se spre celălalt.

    Am profitat de neatenția lui și l-am împins cu toată forța. Nu a fost suficient.

     — Cine ești? Și ce mama dracului cauți aici?

     — Lasă-mă! am strigat eu în timp ce mă zbăteam.

     — Nu mă obliga să mai întreb o dată!

    Corpul meu continua să se zbată și prin nu știu ce minune am reușit să-mi eliberez una din mâini. Nici nu îmi dădeam seama ce fac. L-am lovit de câteva ori cu cotul în stomac, până ce mi-a dat drumul. Cred că l-am lovit și cu picioarele, nu mai știu, am acționat din instinct. L-am izbit cât am putut de tare de tejgheaua barului. Era o nebunie totală în capul meu, dar efortul a dat roade și pentru câteva clipe am fost liberă.

     Doar pentru câteva clipe, căci nu am ajuns să fac nici doi pași și tipul se năpusti asupra mea din nou. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut, împreună cu el, peste una din mesele aflate în bar. Aceasta cedă sub greutatea corpurilor nostre și se rupse. O durere groaznică

îmi pulsă pe șira spinării când m-am lovit de podea.

     Eram amețită, coloana mă durea extrem de rău, întreg pământul se învârtea cu mine, iar omul ce mă atacase era acum deasupra mea. Cu o mișcare bruscă, mă întoarse spre el. M-a prins cu o mână de gât și m-a obligat să îl privesc în ochi. Începuse să strângă din ce în ce mai tare, lăsându-mă treptat fără aer.

      — Să nu crezi că s-a terminat aici, îmi șopti el. O să fim cu ochii pe tine.

     Nu am mai putut răspunde. Sau nu am mai avut forța necesară. Ochii lui au început să își piardă din culoare, devenind treptat albi. Luminile din jur începură să pâlpâie neregulat, iar muzica din bar se întrerupsese. Nu îmi venea să cred. Mă simțeam dintr-o dată și mai slăbită, și mai moale, lipsită de orice vlagă, parcă mă fura somnul. Pleoapele îmi erau grele. Am clipit de câteva ori, apoi am închis ochii.

     M-am trezit buimăcită, cu o groaznică durere de cap și de spate. În fundal mi se părea că aud muzică, dar nu îmi puteam da seama de unde.

       ...und die Welt zählt laut bis zehn...

Teaser trailer - Copiii întunericului

   Azi am lansat primul teaser la Copiii întunericului, sper să vă placă. 

“Tu cât de mult te poți ascunde de magie?”