joi, 22 ianuarie 2015

Copiii întunericului (fragment 2)

Fugi! Fugi! Cât de repede poți. Deși mintea mea era conștientă de pericolul ce se apropia, picioarele mele nu reușeau să țină pasul cu ea. Forța fizică nu a reprezentat niciodată punctul meu forte. Oboseam prea repede. Știam că e pe urmele mele, dar nu puteam să mai înaintez. 
Cerul părea că ia foc. Soarele stătea să apună, iar culorile reflectate de acesta erau o combinație ciudată de portocaliu cu roșu. Am încercat să deslușesc câte ceva în jurul meu, dar tot ce puteam vedea erau dealuri și mulți copaci. Cred că mai degrabă mă învârtisem în cerc, decât să mă îndepărtez de ea. O simțeam, mereu am putut să o fac, o simțeam și era aproape, era foarte aproape. 
Fugi! Fugi! 
Mi-am repetat asta în gând de vreo mie de ori, dar nu mai puteam. Hainele mele erau murdare. În păr aveam mici cheaguri de sânge amestecate cu noroi. Mi-am dus mâna la frun¬te. Rana continua să sângereze, nu știam ce să fac încât să o opresc. M-am lăsat pe vine și am încercat să-mi controlez respirația, dar fără succes. Când am ridicat privirea, am văzut-o furișându-se printre copaci. La început era doar o umbră ce se împletea cu toate celelalte, se pierdea printre ele, apoi revenea doar pen¬tru a se juca cu mintea mea. 
— Arată-te! Ieși în față dacă ai curajul, am strigat eu la ea. 
— Ești sigură? se auzi ecoul slab al unei voci. 
Nu eram. Eram înspăimântată și terifiată, dar nu voiam ca ea să știe. Nu voiam ca teama mea să reprezinte un avantaj pentru ea. 
— Uită-te la tine! continuă să răsune vo¬cea batjocoritoare din jurul meu. Ești la un pas de moarte și totuși te crezi superioară. Mereu ai încercat să faci pe fata perfectă, te-ai crezut mai deșteaptă. Ți-ai vândut imaginea de pisicuță plouată și neajutorată și toți te-au crezut, inclusiv eu. 
— Încetează! 
— Ai jucat rolul fetei cu inimă de aur, cu suflet bun ca pâinea caldă. O păpușă de porțelan cu bucle galbene asemeni spicelor de grâu, un înger. Mi se face greață doar când mă uit la tine. 
— Înseamnă că nu te-ai privit recent. Și mie mi-e scârbă când mă gândesc ce-ai ajuns. 
— Grijă mare, păpușă de porțelan, ai limba cam ascuțită, s-ar putea să te ciobești. Cât des¬pre mine... sunt doar rezultatul acțiunilor tale. Sunt așa din vina ta! 
— Nu! 
Câteva umbre începură a-mi da târcoale, apoi prinseră formă umană. Poate umană era prea mult spus, din moment ce erau toți patru corbi. Ochi lor erau negri ca noapte și plini de mânie. Cu un ultim gram de forță, am încercat să o iau la goană, dar a fost în zadar. Unul din corbi a fost mai rapid decât mine și m-a trântit la pământ. Am început să țip și să mă zbat, dar brațele lui puternice mă țineau în loc.