luni, 29 iunie 2015

Zilele și Nopțile amanților - Corina Ozon

   Treci printr-o pasă proastă? Ești deprimat și parcă nimic nu te mai scoate din starea asta? Ai nevoie de ceva care să-ți ridice moralul? Crezi că le-ai citit pe toate și nicio carte nu îți mai face cu ochiul? Ei bine, află că Ozon, Corina Ozon, a venit cu remediul. A inventat medicamentul perfect care să îți readucă zâmbetul pe buze. Se administrează simplu: ziua și noaptea. Evident nu vorbesc despre un medicament, ci despre două cărți: Zilele amanților și Nopțile amanților. Două volume ce nu pot trece neobservate, iar dacă nu le-ai dat atenție până acum, e momentul să o faci. 



   Prima mea întâlnire cu amanții Corinei a avut loc în urmă cu câteva luni, la târgul de carte Gaudeamus. Atunci am făcut cunoștință atât cu autoarea cât și cu personajele din carte. Nu știam eu când am pus mâna pe carte (Zilele amanților) ce clipe frumoase și amuzante voi petrece în compania lui Mircea, Cati și Teo (protagoniștii romanului). Am citit cartea pe tren, în drum spre casă. Probabil că oamenii ce au împărțit compartimentul cu mine m-au crezut nebună, căci odată la două-trei pagini izbucneam în râs. M-a surprins modul natural în care autoarea a prezentat situațiile ce intervin în acest triunghi amoros, dar și limbajul autentic și tipologia personajelor.

   Mircea reprezintă tipul bărbatului plictisit de nevastă, îți iubește copiii, dar preferă să nu stea prea mult în compania lor, își urăște soacra și evident șeful din cadrul companiei în care lucrează. Mircea e nefericit alături de nevasta lui, dar e prea leneș și prea lipsit de interes pentru a schimba ceva în relația lor de cuplu. Nici divorțul ne e o opțiune, el invocând mereu binele copiilor, dar eu cred că acesta e un paravan după care el se ascunde ca să nu fie nevoit să ia o decizie prea radicală. 



   Cati este amanta lui Mircea, iar marele ei vis e ca bărbatul pe care-l iubește să-și lase nevasta și copiii și să se căsătorească cu ea (cred că asta urmăresc mai toate amantele). Face tot posibilul să pară femeia perfectă în ochii lui şi o disprețuiește pe Teo, nevasta lui Mircea. Relația dintre Cati și Mircea e una de complicată, ba se urăsc, se enervează reciproc și se ignoră, ba se iubesc nebunește și își fac planuri pentru o posibilă viață împreună. 



   Teo în schimb, cel puțin la începutul primului volum, e genul femeii care s-a delăsat, e nefericită și își acuză soțul și copiii pentru starea de monotonie în care a ajuns. Pe parcurs mi s-a părut că e o femeie confuză care nu știe prea bine ce vrea. Vrea să iasă în club, dar o deranjează muzica și tipele semi-dezbrăcate ce dansează pe acolo. Vrea să-și repare relația cu Mircea și pleacă la Paris, dar se trezește atrasă de Rodin care se dovedește a fi de fapt un gigolo. 


   Am citit eu cartea prea repede, sau a fost vina Corinei că povestea a curs atât de firesc și am terminat primul volum în câteva ore, nu știu sigur. Ceea ce știu e că m-a omorât așteptarea, cele câteva luni până a apărut Nopțile amanților mi s-au părut că au trecut prea greu. Nici continuarea nu s-a lăsat mai prejos, e la fel de siropoasă și condimentată. Vă garantez! 
   Personajele sunt la fel de simpatice, bine mai puțin Epimod... Epanodi...Epamino... mă las păgubaș! Eu un pămpălău bogat pe care Cati îl ia de bărbat ca să se răzbune pe Mircea. Un alt personaj care nu trebuie trecut cu vederea e Nina, o fostă/actuală iubită a lui Mircea. Din cauza ei lucrurile se complică și mai mult în al doilea volum, dar nu vă mai zic ce și cum. Vă las pe voi să descoperiți, căci încurcate și nebănuite sunt căile amanților.



     Totuși dacă vreți să aflați mai multe și aveți drum prin Lugoj, joi 2 iulie, Corina vă așteaptă la lansarea celor două volume. Am să fiu și eu acolo ca să-mi spun părerea live. Dacă nu ajungeți puteți oricând să comandați Zilele și Nopțile amanților de pe site-ul Herg Benet (asta dacă vă e lene să le căutați prin librării și preferați să le primiți acasă). 
    

luni, 1 iunie 2015

Ultimul avanpost 2 - Vânătoarea (fragment#2)

  Dacă tot e ziua copilului am zis să postez un mic fragment din Ultimul avanpost: Vânătoarea. E un fragment despre copiii ce nu am mai ajuns la Centru de Formare. Hope you like it!



   Lumina puternică îmi ardea ochii. După câteva zile de stat înghesuiți în acel spațiu strâmt, îmi simțeam tot corpul amorțit. Nu mai aveam puterea să mă ridic. Stomacul mi se lipise probabil de coloană din cauza foamei. Mai îndurasem și în trecut ceva similar, atunci când îngrijitoarele de la orfelinat considerau că lacul lor de unghii avea prioritate în fața hranei noastre. Sau dacă făceam vreo prostie și eram trimisă în camera mea fără a lua cina. Totuși niciodată nu a fost așa rău.
   Îmi era groaznic de foame, dar și să-mi fi dat cineva o bucată de pâine nu cred că eram în stare să o înghit în acele condiții. Mirosul din jurul meu era groaznic. Eram împreună cu alți copii într-o hală de metal. Era frig, era al naibii de frig.
   Eu și câteva fete încercaserăm să ne îngrămădim într-un colț, cu speranța că ne vom încălzi, dar fără succes. Vântul părea se intre prin orice crăpătură. După ce stătusem câteva zile – cel puțin așa calculasem eu – în frig și-n întuneric, cineva deschise ușa halei respective, lăsând lumina soarelui să pătrundă. Părea o dimineață ca oricare alta. Soarele era sus pe cer, câteva păsări ciripeau în apropiere, iar lumea părea să-și urmeze cursul fără a lua în seamă ce se întâmplase cu acei copii… cu mine.
   Câțiva soldați însoțiți de doi oameni în halate albe ne împărțiseră rapid în două grupe și ne examinară
fugitiv pe toți. Unul dintre acei doctori – presupun că erau doctori – prinse mâna fiecărui copil în parte și cu ajutorul unui dispozitiv le înțepă degetul arătător. Când ajunse în dreptul meu, bărbatul mă prinse puternic de mână și mă bruscă, deși nu am opus nici cel mai mic gram de rezistență. Nici nu cred că eram în stare.
   Dispozitivul îmi înțepă pielea, iar pe ecranul lui apărură câteva notițe și semne. Nu știu exact ce, pentru că la vremea respectivă nu știam să citesc. Sprâncenele omului se ridicară și-mi spuse ironic:
― Bun sistem imunitar, 4/9/1 la F05. Pe asta o duceți afară.
   Celălalt doctor i se alătură și mă mai testă și el o dată. Mă privi și el puțin mirat, apoi se întoarse spre colegul lui:
― Ești sigur că-i de 1?
― Mda, testele astea nu mint.
― E, pe dracu', parcă eu nu știu ce s-a întâmplat cu lotul al șaptelea. Că și acolo tot 1 le-a dat la toți.
― Păi să sperăm că lotul numărul nouă are mai mult noroc.
   Unul dintre soldați mă apucă de braț și mă târî afară împreună cu alți câțiva copii. Am așteptat cuminte lângă o mașină. Rând pe rând, mai ieșea câte un copil afară, la fel de derutat ca mine. Unsprezece copii au fost scoși, inclusiv eu. Când cei doi oameni în halate albe au terminat cu testele, iar ultimul băiat a ieșit, soldații intrară în hală.
   Câteva sunete răsunară puternic. Până atunci nu le mai auzisem niciodată. Materialul metalic din care era făcută hala părea să amplifice acele sunete repetitive. Printre ele se auzeau și țipetele copiilor rămași în urmă. Apoi nu s-a mai auzit nimic.
  Liniștea era mai groaznică decât orice urlet, căci liniște însemna moarte. Soldații părăsiră hala, lăsând în urma lor trupurile neînsuflețite ale copiilor.