Interviu cu Oana Arion

   Hei lume! Sper ca începutul săptămânii nu v-a demoralizat de tot. Știu că a trecut weekend-ul pe nesimțite, dar avem în față o lună nouă, luna August, iar odată cu ea m-am gândit să vă aduc ceva nou pe blog și anume interviuri cu autorii mei preferați (pe rând, evident). Așa că m-am decis să încep azi cu o scriitoare ce te vrăjește, nu doar prin personalitatea ei, dar și prin poveștile ce le crează. Vorbesc despre Oana Arion (de parcă nu era evident din titlu) autoarea seriei Nemuritor. 

     Am citit și eu primul volum (Ultimul viking), ba chiar i-am făcut și o recenzie video aici, și am așteptat de ceva vreme să văd încotro duce această poveste. Al doilea volum e pe drum, dar eu nu am mai avut răbdare, așa că am mers direct la sursă pentru informații proaspete.

1. Salut Oana! Mă bucur că ai acceptat invitaţia mea de a răspunde la câteva întrebări. Pentru început cum te-ai descrie în câteva cuvinte? 

   Bună, Lavinia şi îţi mulţumesc pentru invitaţie. Cum m-aş descrie? Of, vrei varianta sinceră sau pe cea diplomatică? Sunt încăpăţânată, perfecţionistă, râd mult şi am nevoie de timpul meu, spaţiul meu, lucrurile mele ca să pot funcţiona. Ah, da, şi beau multă cafea. 

2.De unde a plecat pasiune ta pentru scris? 

    De la compunerile din şcoala generală. Învăţătoarea mea era o persoană foarte deschisă şi creativă şi, încă de la început ne-a încurajat să fim la fel. Lucrările noastre erau inedite, iar orele păreau ateliere de scris în toată regula. Mai târziu, prin liceu, mi-am dat seama că sunt bunicică, judecând după laudele profesorilor şi ale colegilor, aşa că am continuat să scriu. 

3.Mi-a plăcut mult primul volum din seria Nemuritor, am citit-o dintr-o suflare. Ce te-a determinat să scrii această carte, de unde a venit inspiraţia? 

    Ideea s-a născut firesc în momentul în care mi-am dorit să găsesc o poveste pe care să o citesc şi să îmi transmită lucrurile pe care voiam EU să le simt în acel moment (eram în faza „fantasy” a existenţei mele). Cum nu am găsit ACEA poveste m-am hotărât să o scriu eu însămi. Fiind îndrăgostită de mitologie şi istorie, în special de cea nordică a fost clar că trebuia să ţes această poveste în jurul unei legende. 

4.Mereu mi-au plăcut basmele, iar tu ne expui un basm modern şi captivant plin de mister. Pentru cei care nu ştiu spune-ne despre ce e vorba în primul volum din seria Nemuritor. 

    Volumul are ca punct de plecare o odă (sau edda) închinată vikingului Egill Skallagrimsson, despre care se spune că făcea parte din tagma berserkerilor (luptători care se puteau transforma în timpul luptei în urşi sau lupi şi care alcătuiau un fel de „trupe de elită” în slujba lear-ului sau regelui). Eu am extins povestea inventând un fiu nelegitim (Ian) care, datorită tatălui sau devine nemuritor şi ajunge în zilele noastre, prins într-o aventură „urbană”.  

5. Ai creat personaje complexe, pline de mister, te felicit pentru asta, iar întrebarea mea este: care este preferatul tău şi de ce? 

    Îţi mulţumesc! Sincer, nu ştiu să îţi răspund la această întrebare. La început povestea trebuia să rămână o simplă poveste. Mai apoi m-am îndrăgostit de personaje şi abia atunci s-a conturat ideea unei serii. Îmi sunt dragi, pentru că fiecare în parte are ceva din mine (vai! ce narcisist a sunat asta!). 

6.Cât la sută din personalitatea ta se regăseşte în Victoria Gray, personajul principal al cărţii? 

    Eu nu sunt roşcată, ci blondă. Nu am o cafenea, o soră sau un accent sudist. În rest, fă tu calculele. 

7. Ne-ai lăsat să aşteptăm puţin după al doilea volum, dar sunt convinsă că o să merite. Când, unde, cum? Dă-ne câteva detalii despre lansare, sau ții totul secret? 

    Gata! Fără secrete! Lansarea va avea loc pe 7 septembrie la Teatrul de Artă Bucureşti şi va fi (sper) un eveniment inedit: fără discursuri, fără elogii, doar o discuţie între prieteni la un pahar cu vin. Cartea va apărea la editura Librex Publishing și se va numi Te voi găsi. 

8. Eu sunt #teamArrio, nu am ascuns asta, aşa că mor de curiozitate să aflu ce alte secrete mai ascunde acest personaj sau ce se va întâmpla în al doilea volum. Ne poţi destăinui câte ceva să ne treacă dorul de el până apare cartea? 

    Îl vei regăsi pe Arrio în acest al doilea volum teafăr şi nevătămat, deşi personajele vor trece printr-o serie de aventuri nebuneşti şi periculoase. 

9. Ce planuri de viitor ai? Ne putem aştepta şi la alte romane semnate O.G. Arion? 

     Aşa sper. Am de ceva vreme în lucru o carte pentru copii 10+, o carte fanstasy în care (tadaaa!) pisicile mele sunt personaje: un tărâm ascuns, o profeţie străveche şi o fetiţă absolut normală prinsă în această lume fascinantă în care animalele vorbesc, copacii sunt coloraţi, iar regii sunt aleşi prin magie. 

10. Repede! Numeşte trei cărţi ce ţi-au plăcut mult şi pe care le recomanzi oricui. 

      „Zona Zero”! (Am zis destul de repede?) Mi-a plăcut foarte mult cartea ta, muuuult, mult şi te felicit. Am citit şi cartea Nataşei „Lupii trecutului” pe care o recomand cu căldură. Iar numărul trei: toate cărţile tinerilor autori români. Toate! 

11. În încheiere am să te rog să laşi un mesaj pentru cititorii tăi. 

     Citiţi. Rămâneţi frumoşi!

    Îți mulțumesc din nou Oana pentru răspunsuri și îți doresc mult succes la lansare. Eu o să stau cuminte și o să aștept noul volum. Oare cu ce o să ne mai surprindă Oana?

Sunt scriitor (cum reacționează lumea)

 De când am intrat în lumea asta m-am confruntat cu zeci de reacții dubioase, idei preconcepute și oameni care au ținut neapărat să-mi dea sfaturi (unele destul de dubioase). Deci azi ne amuzăm de reacția lumii când vine vorba de scris. 

Enjoy! 

Da, mamă! Încă mă uit la desene!

   A început isteria cu Pokemon GO și da... mă joc și eu. Cu toate astea postarea de azi nu se leagă prea mult de acest joc și de faptul că mi-a adus aminte de copilărie și de toate desenele / serialele mișto ce au făcut ca perioada aceea să fie magică.  

   Încă mi-o amintesc pe mama cum zicea ea pe atunci abia aștept să crești, să nu mai stai cu ochii în televizor sau crești tu mare, îți trece dragul de desene. La fel ziceau toți căci veneam de la școală și aprindeam direct televizorul și mă pierdeam cu orele în fața lui urmărindu-mi eroii preferați. Am crescut. Am 26 de ani și ghici ce? Da, mamă! Încă mă uit la desene. :))

  Acum vin de la muncă deschid calculatorul și mă uit pe net în timp ce mănânc sau fac altceva. Până și când scriu mă mai uit la desene. De ce? Pentru că mă liniștesc și mă calmează. Pentru că prefer de o mie de ori să urmăresc personaje imaginare decât rahaturile gen Măruță sau Acces direct ce se dau la TV în ziua de azi. Așa că azi m-am decis să vă arăt și vouă câteva din acestea.

10. Centurions 

9. The real adventures of Jonny Quest

8. DragonBall Z

7. Galtar and the Golden Lance

6. Pokemon 

5. Captain Planet 

4. Pirates Of Dark Water

3. Mighty Morphin Power Rangers

2. X-men

1. Sailor Moon

   Noroc cu Sailor Moon la final că poate credeați că sunt băiat. Adevărul e că mi-au plăcut mai mult desenele de acțiune / SF / fantasy, decât celelalte. - asta explică multe :)

   Bine, ar mai fi și cele de pe Cartoon, gen Dexter, Ed, Edd and Eddy, Johnny Bravo, sau de pe Fox Kids (Copiii de la 402 sau Louie). Recunosc că eu la unele din ele mă mai uit și acum, mai ales de când s-a lansat Sailor Moon Crystal.

   Voi la ce desene vă uitați când erați mai mici? Sau mai bine spus la care încă vă uitați?

Vlog - Blestemul zorilor la Graz (Austria)

   După cum vă spuneam și în postarea trecută a fost foarte frumos la Graz, iar azi vin și cu dovada video. Scuze pentru calitatea sunetului din timpul lansării, dar era o sală mare :)

    Next stop: Lugoj - 21 Iulie de la ora 19:00 - la English Pub

From Graz, with love.

    A sosit și ultima seară din mica mea excursie la Graz. A fost frumos și am cunoscut oameni minunați, dar mâine mă întorc acasă cu o grămadă de amintiri și o geantă plină de dulciuri :) Nu știu de ce, dar am văzut că toți fac așa când vin din țări străine deci m-am luat și eu după ei. Poade de vină e copilăria mea din anii 90 când încă nu aveam mare lucru prin magazine, chiar dacă căzuse comunismul. Așteptam cu sufletul la gură să mai vină cineva de pe dincolo și să ne aducă ciocolată de la nemți. Sunt conștientă că azi avem și noi toate porcăriile astea pline de E-uri prin magazine, dar nu m-am putut abține. Am un copil acasă care mă așteaptă să-i aduc ciocolată (și prin copil vreau să zic tata).

    Revenind la călătoria mea începută joia trecută, cred că mulți știți fazele amuzante de pe drum, doar le scriam în timp real pe Facebook. Mărturisesc că pe de o parte am râs, pe de alta m-am întristat. Am fost 9 minibus-uri care au plecat toate în același timp din stația din Timișoara cu direcția Austria.(astea doar de la o singură firmă) și eu eram singura dintre pasageri care mergeam la plimbare, restul se duceau la muncă. M-am întristat când am văzut câți sunt și ce fețe supărate aveau, dar mai rău a fost când am realizat că pe autostradă în Ungaria era plin de autocare cu români ce mergeau în aceeași direcție. Nu știu, dar pe mine una m-a dat peste cap. Oare chiar atât de rău e la noi că preferăm să mergem în alte țări să facem munca de jos? În fine... sper doar ca la întoarcere să găsesc fețe mai vesele.

    După cum știți motivul pentru care am plecat de acasă spre Graz a fost unul literar. Parte din volumul 2 al seriei Neamul Corbilor se petrece în acest oraș deosebit. Am mai fost aici acum 7-8 ani și mi-a plăcut atât de mult încât nu am ezitat să-l folosesc ca și loc de cafteală între Corbi și Lupi. Îmi doream să mă mai întorc aici, iar datorită celor de la Centrul Cultural Austro-Român nu doar că am revenit în acest oraș, dar am avut parte și de o lansare în cadrul comunității lor chiar în ziua când au deschis și prima bibliotecă românească din Graz. Am avut emoții, asta e clar. De fiecare dată am. Nici nu cred că aș putea fără ele, sunt constructive. Spre norocul meu am avut parte și de traducere în germană pentru oamenii prezenți ce nu vorbeau limba română. A fost destul de ciudat să-mi aud personajele vorbind altă limbă, dar mărturisesc că mi-a plăcut. Cine știe, poate într-o zi...

    Am să fac un clip special vineri pe canalul meu de Youtube și am să vă arăt și momente din timpul lansării, dar și câteva cadre de prin oraș să vedeți că nu vorbesc prostii și chiar e un loc mișto de vizitat. În dimineața asta m-a plimbat singură prin centru, ieri am fost la Schloßberg, iar în weekend am fost undeva la țară(îmi scapă numele acum, dar promit să scriu în clip). Am fost și la o piață de vechituri de unde mi-am luat inelul acela fain pe care voi nu l-ați văzut pe Facebook că erați prea concentrați să citiți printre degetele mele ce mai scriu la Ultimul avanpost 3. Tot de acolo mi-am luat și o carte cu Jocurile foamei, un fel de handbook despre tributurile din primul film. Nu am putut rezista, chiar dacă este în germană. 

     Fanii Formula 1 știu că duminică cursa s-a ținut în Austria(la vreo 80 de km de Graz). Nu am fost câci era destul de scump biletul, dar am avut noroc și am prins echipa RedBull Racing în centrul orașului după cursă. Aduseseră 2 monoposturi și evident că nu am ratat ocazia să mă pozez puțin cu ele, deși eu sunt fană declarată a lui Räikkönen. :) 

Tot în dimineața aceasta am mers și prin locurile unde se întâmplă acțiunea din Blestemul Zorilor. Am stat pe o bancă și am fumat o țigară și nu mi-a venit să cred câte am realizat de la prima carte încoace. Toate astea sunt datorită vouă. Voi cei care mă citiți și mă urmăriți și îmi dați puterea să-mi depășesc limitele. Vă mulțumesc! Aș putea să stau și să vă tot povestesc în acest post despre experiența mea și despre locurile frumoase ce le-am vizitat, dar cred că m-aș lungi prea mult și nu ar mai avea cine să-mi facă bagajul. Așa că vă las. Noapte bună!

Zona Zero (fragment #2)

 Intră în baia comună și porni unul dintre dușuri. Își scoase hainele și lăsă apa să-i curețe pielea. De-ar fi putut să-i curețe și mintea de toate imaginile ce-i erau încă vii...

   Oricât de mult și-ar fi frecat trupul cu săpun, nu putea să înlăture amintirile. Apăsă și mai tare. Pielea i se înroși, dar urmele lor încă erau acolo, ca niște cicatrici invizibile. În urechi încă îi suna muzica auzită cu o seară în urmă. Ochii încă o usturau de la trabucurile fumate de Adrian și restul oamenilor lui. Pe gât încă mai putea simți buzele fetei blonde ce dormise pe brațul ei. Nu-și mai putea aduce aminte numele blondei, dar o mai văzuse prin bază, știa că era una din fetele de la spălătorie.

    Ar fi vrut să poate spune că-și aducea aminte doar vag noaptea trecută, dar, în ciuda alcoolului consumat, rememora tot. Discuțiile cu cei veniți din Zona Zero, conversații în care ei nu făcură altceva decât să se laude cu numărul de paraziți omorâți, faptul că Sorin încă încerca să-i explice lui Adrian planurile lui de viitor, dar eșua lamentabil... Elena se mulțumi mai bine de jumătate de seară să privească pașnică de pe o canapea tot ce se petrecea, dar, în momentul în care Kitty începuse să se lingușească pe lângă Adrian, simțise nevoia de a interveni. Nu o putea lăsa pe fătuca aceea să câștige puncte în favoarea lui Sorin.

      Intră în discuție cu o fată blondă ce părea cam amețită. Ochii lui Adrian o urmăreau curioși. Elena îi mai întinse fetei un pahar de vin. Zâmbetul ei îi oferi și mai mult curaj, nu că ar fi avut nevoie de el. Printre vorbe goale, menite doar să mai umple timpul, Elena începu să se joace cu degetele prin părul ei. Fata își lăsă capul pe spate și își închise ochii, moment în care Elena se aplecă peste ea și își lipi buzele de ale ei. Corpul fetei tremură ușor de parcă un mic șoc de curent îi trecu prin vene, dar nu se trase. Continuă să o sărute. Câteva secunde, buzele lor se dezmierdară ușor, apoi Elena o trase mai aproape și își puse mâna pe piciorul ei. 

     Adrian continuă să le urmărească de la distanță. Cuvintele lui Sorin și ale fetei ce-l însoțea deveniseră brusc neinteresante. Iar în ceea ce o privea pe fată, Adrian o considera total invizibilă, chiar plictisitoare. Când într-un final privirea lui se intersectă cu cea a Elenei, îi făcu semn discret.

        Elena se ridică de pe canapea și o prinse pe fată de mână, conducând-o spre camera lui Adrian. De cum intrară, fata se întinse pe pat și o trase pe Elena peste ea, continuând să o sărute pe gât și pe sâni. Adrian se așeză pe un scaun, își aprinse o țigară și le făcu semn fetelor să continue.

       Nu a fost nevoie să li se spună a doua oară. Elena îi scoase tricoul fetei și își plimbă buzele pe sânii și abdomenul ei. Îi trase fusta mai sus și mângâie ușor coapsele. Fata a gemut ușor când limba Elenei a început să o dezmierde. Corpul ei era fierbinte, iar alcoolul părea să-i amplifice toate atingerile. Strânse în pumni cearșaful de pe pat și-și lăsă capul pe spate când simți degetele Elenei că intră în ea. Își mușcă de câteva ori buzele ca să nu țipe. Bătăile inimii ei o luaseră razna, iar camera părea a se învârti. Încercă să se abțină, dar în final cedă și se lăsă pradă plăcerii.

       Elena se ridică de pe pat, lăsând-o pe fata ce încă încerca să-și revină, și se îndreptă spre Adrian. Îi luă țigara din mână, trase un fum apoi o stinse și i se așeză în poală.

     — Ți-am spus vreodată cât de mult poți să mă exciți? o întrebă el prinzându-i mâna.

     Dar Elena nu-i răspunse. În schimb, îl sărută de câteva ori, mișcându-se lasciv în brațele lui. Adrian se trase puțin, îi mângâie ușor buzele cu degetele și-i șopti:

    — Îi pot simți gustul pe buzele tale.

    — Perfect! zise Elena în timp ce-i desfăcea cămașa.

Fragment din Zona Zero - Lavinia Călina.

Cartea se poate comanda pe site-ul editurii Herg Benet, Libris sau Elefant. Vresiunea

 e-book o găsiți aici. 

Blestemul zorilor (fragment)

Roxana 

   Viscolul împrăștia zăpada în toate direcțiile. Îmi era greu să deosebesc ceva, dar printre ramurile încărcate de nea puteam vedea cum le lucesc ochii lupilor. Alergau ca niște năluci printre copaci și urlau groaznic. Își arătau colții cu fiecare ocazie, iar întreaga imagine mă înfiora. Hăituiau cu sălbăticie o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, roșie. Unul din ei sări din întuneric și o doborî.

    Biata fată se rostogoli de câteva ori prin zăpadă, apoi se ridică rapid și își continuă fuga. Părul ei brunet era prins într-o coafură complicată, dar jumătate din ea se desfăcu și câteva șuvițe rebele îi atârnau acum pe față. Nu... Nu puteam să-i zăresc fața, să văd cine e. Puteam doar să-i simt teama, frica și deznădejdea. Rochia ei nu avea mâneci, iar pe brațe i-am observat mai multe răni și vânătăi.  

    Urletul acela sălbatic se auzi din nou, doar că de data asta mai tare și mai puternic. Fata se opri și privi împietrită creatura ce se înfățișă în calea ei. Era un fel de monstru cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Părea a fi un lup, doar că mergea pe două picioare exact ca un om. Întreg trupul îi era acoperit de blană cenușie, degetele de la mâini aveau gheare lungi și ascuțite, iar în privirea lui se putea citi o ură profundă față de fata ce stătea în dreptul lui. Și totuși privirea aceea... privirea acelui monstru îmi părea atât de cunoscută, de familiară...

    Creatura își arătă dinții ce erau exact ca ai unui lup, apoi începu să se apropie de fata în rochie roșie. Era cu mult mai mare decât ea și eram convinsă că o va sfâșia fără probleme. Am țipat la ea să fugă, dar nu m-a auzit, de parcă nici nu eram acolo, de parcă totul era un vis, un coșmar. Creatura aceea se aruncă asupra ei și... și atunci am deschis ochii.

    Întreaga cameră se învârtea cu mine. Îmi era groaznic de rău. Am stat vreo douăzeci de minute întinsă pe jos și am încercat să-mi focalizez privirea pe lustra de pe tavan, dar nu am reușit. Imaginea era încețoșată. Îi puteam distinge oarecum forma, dar nu era clară, iar durerea de cap nu mă ajuta. 
Aș fi putut să ignor starea aceea dacă măcar toate eforturile mele ar fi avut succes, dar eșuasem din nou. Numai ce încheiasem a treia tentativă de-a încerca să o găsesc pe Nicol. Cumva sperasem că a treia oară avea să fie cu noroc, dar se dovedise a fi contrariul. În loc să aflu ce se întâmpla cu prietena mea, avusesem o viziune ciudată.


Nicol
Încercam să-mi aduc aminte când am tras ultima beție zdravănă și m-a durut capul atât de tare încât am crezut că o să-mi plesnească, dar nu reușeam. La ce naiba încercam să-mi aduc aminte așa ceva când nu-mi puteam aduce aminte ce făcusem cu o noapte înainte?Am deschis încet ochii și m-am bucurat că cineva trăsese draperia, iar razele soarelui nu mă puteau orbi. Acela era ultimul lucru de care aveam nevoie, de lumină.

     Am vrut să-mi trag pătura peste cap și să mai fur câteva minute de somn, dar m-am oprit brusc. Aia nu era plapuma pe care o aveam eu în cameră, a mea era roșie, asta era un verde pal. Eram eu ușor amețită, dar nici chiar așa. Asta nu e pătura mea, ăsta nu e patul meu, e o canapea, asta cu siguranță nu e camera mea, iar tricoul acesta cu trei numere mai mari sigur nu e al meu.

      M-am ridicat năucită și am aruncat o privire prin cameră. Era destul de micuță, nu prea avea mobilier, doar un șifonier, canapeaua pe care stăteam eu și o mică măsuță de cafea pe care se afla un laptop și o țigară proaspăt aprinsă. M-am uitat la fum cum se împrăștia prin încăpere în timp ce din boxele micuțe ale laptopului se auzea în surdină Dirty Shirt.

      Grozav, m-am teleportat în adolescență! Mi-am frecat puțin ochiul drept și, evident, mi-am întins o parte din machiaj pe tot obrazul. Trebuia să mă spăl. Am vrut să mă ridic, dar când am tras pătura am rămas șocată de câte vânătăi aveam pe picioare. Și nu doar pe picioare, ci pe tot corpul. Am apăsat ușor cu degetele pe una din ele, iar durerea nu a întârziat să apară.

     — Bună dimineața! Sau mai bine spun bună ziua, căci e trecut de ora două.

    Vocea lui îmi făcu inima să bată și mai tare. O clipă am simțit că nu mai pot respira și că o să leșin, dar nu am avut noroc. Mi-am tras picioarele sub mine și instinctiv am tras și de pătură, de parcă ea ar fi putut să mă apere. El a venit spre mine amuzat oarecum de panica ce mă cuprinse și își luă țigara din scrumieră.

      Avea părul ud, sigur tocmai ce făcuse un duș, dar nu asta mi-a atras atenția, ci modul cum mă privea. În ochii lui se citea clar ura ce mi-o purta. Își încleștă de câteva ori maxilarul, semn că își stăpânea cu greu furia. Mă întrebam de ce naiba nu-mi frânsese încă gâtul, iar când s-a apropiat amenințător de mine chiar am crezut că avea să o facă.

       — Sper că nu ai uitat înțelegerea noastră! zise el pe un ton rece în timp ce îmi prinse mâna. Dacă dai înapoi acum, îți sucesc gâtul, m-ai înțeles?