Blestemul zorilor (fragment)

Roxana 

   Viscolul împrăștia zăpada în toate direcțiile. Îmi era greu să deosebesc ceva, dar printre ramurile încărcate de nea puteam vedea cum le lucesc ochii lupilor. Alergau ca niște năluci printre copaci și urlau groaznic. Își arătau colții cu fiecare ocazie, iar întreaga imagine mă înfiora. Hăituiau cu sălbăticie o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, roșie. Unul din ei sări din întuneric și o doborî.

    Biata fată se rostogoli de câteva ori prin zăpadă, apoi se ridică rapid și își continuă fuga. Părul ei brunet era prins într-o coafură complicată, dar jumătate din ea se desfăcu și câteva șuvițe rebele îi atârnau acum pe față. Nu... Nu puteam să-i zăresc fața, să văd cine e. Puteam doar să-i simt teama, frica și deznădejdea. Rochia ei nu avea mâneci, iar pe brațe i-am observat mai multe răni și vânătăi.  

    Urletul acela sălbatic se auzi din nou, doar că de data asta mai tare și mai puternic. Fata se opri și privi împietrită creatura ce se înfățișă în calea ei. Era un fel de monstru cum nu mi-a fost dat să văd până atunci. Părea a fi un lup, doar că mergea pe două picioare exact ca un om. Întreg trupul îi era acoperit de blană cenușie, degetele de la mâini aveau gheare lungi și ascuțite, iar în privirea lui se putea citi o ură profundă față de fata ce stătea în dreptul lui. Și totuși privirea aceea... privirea acelui monstru îmi părea atât de cunoscută, de familiară...

    Creatura își arătă dinții ce erau exact ca ai unui lup, apoi începu să se apropie de fata în rochie roșie. Era cu mult mai mare decât ea și eram convinsă că o va sfâșia fără probleme. Am țipat la ea să fugă, dar nu m-a auzit, de parcă nici nu eram acolo, de parcă totul era un vis, un coșmar. Creatura aceea se aruncă asupra ei și... și atunci am deschis ochii.

    Întreaga cameră se învârtea cu mine. Îmi era groaznic de rău. Am stat vreo douăzeci de minute întinsă pe jos și am încercat să-mi focalizez privirea pe lustra de pe tavan, dar nu am reușit. Imaginea era încețoșată. Îi puteam distinge oarecum forma, dar nu era clară, iar durerea de cap nu mă ajuta. 
Aș fi putut să ignor starea aceea dacă măcar toate eforturile mele ar fi avut succes, dar eșuasem din nou. Numai ce încheiasem a treia tentativă de-a încerca să o găsesc pe Nicol. Cumva sperasem că a treia oară avea să fie cu noroc, dar se dovedise a fi contrariul. În loc să aflu ce se întâmpla cu prietena mea, avusesem o viziune ciudată.


Nicol
Încercam să-mi aduc aminte când am tras ultima beție zdravănă și m-a durut capul atât de tare încât am crezut că o să-mi plesnească, dar nu reușeam. La ce naiba încercam să-mi aduc aminte așa ceva când nu-mi puteam aduce aminte ce făcusem cu o noapte înainte?Am deschis încet ochii și m-am bucurat că cineva trăsese draperia, iar razele soarelui nu mă puteau orbi. Acela era ultimul lucru de care aveam nevoie, de lumină.

     Am vrut să-mi trag pătura peste cap și să mai fur câteva minute de somn, dar m-am oprit brusc. Aia nu era plapuma pe care o aveam eu în cameră, a mea era roșie, asta era un verde pal. Eram eu ușor amețită, dar nici chiar așa. Asta nu e pătura mea, ăsta nu e patul meu, e o canapea, asta cu siguranță nu e camera mea, iar tricoul acesta cu trei numere mai mari sigur nu e al meu.

      M-am ridicat năucită și am aruncat o privire prin cameră. Era destul de micuță, nu prea avea mobilier, doar un șifonier, canapeaua pe care stăteam eu și o mică măsuță de cafea pe care se afla un laptop și o țigară proaspăt aprinsă. M-am uitat la fum cum se împrăștia prin încăpere în timp ce din boxele micuțe ale laptopului se auzea în surdină Dirty Shirt.

      Grozav, m-am teleportat în adolescență! Mi-am frecat puțin ochiul drept și, evident, mi-am întins o parte din machiaj pe tot obrazul. Trebuia să mă spăl. Am vrut să mă ridic, dar când am tras pătura am rămas șocată de câte vânătăi aveam pe picioare. Și nu doar pe picioare, ci pe tot corpul. Am apăsat ușor cu degetele pe una din ele, iar durerea nu a întârziat să apară.

     — Bună dimineața! Sau mai bine spun bună ziua, căci e trecut de ora două.

    Vocea lui îmi făcu inima să bată și mai tare. O clipă am simțit că nu mai pot respira și că o să leșin, dar nu am avut noroc. Mi-am tras picioarele sub mine și instinctiv am tras și de pătură, de parcă ea ar fi putut să mă apere. El a venit spre mine amuzat oarecum de panica ce mă cuprinse și își luă țigara din scrumieră.

      Avea părul ud, sigur tocmai ce făcuse un duș, dar nu asta mi-a atras atenția, ci modul cum mă privea. În ochii lui se citea clar ura ce mi-o purta. Își încleștă de câteva ori maxilarul, semn că își stăpânea cu greu furia. Mă întrebam de ce naiba nu-mi frânsese încă gâtul, iar când s-a apropiat amenințător de mine chiar am crezut că avea să o facă.

       — Sper că nu ai uitat înțelegerea noastră! zise el pe un ton rece în timp ce îmi prinse mâna. Dacă dai înapoi acum, îți sucesc gâtul, m-ai înțeles?