luni, 1 iunie 2015

Ultimul avanpost 2 - Vânătoarea (fragment#2)

  Dacă tot e ziua copilului am zis să postez un mic fragment din Ultimul avanpost: Vânătoarea. E un fragment despre copiii ce nu am mai ajuns la Centru de Formare. Hope you like it!



   Lumina puternică îmi ardea ochii. După câteva zile de stat înghesuiți în acel spațiu strâmt, îmi simțeam tot corpul amorțit. Nu mai aveam puterea să mă ridic. Stomacul mi se lipise probabil de coloană din cauza foamei. Mai îndurasem și în trecut ceva similar, atunci când îngrijitoarele de la orfelinat considerau că lacul lor de unghii avea prioritate în fața hranei noastre. Sau dacă făceam vreo prostie și eram trimisă în camera mea fără a lua cina. Totuși niciodată nu a fost așa rău.
   Îmi era groaznic de foame, dar și să-mi fi dat cineva o bucată de pâine nu cred că eram în stare să o înghit în acele condiții. Mirosul din jurul meu era groaznic. Eram împreună cu alți copii într-o hală de metal. Era frig, era al naibii de frig.
   Eu și câteva fete încercaserăm să ne îngrămădim într-un colț, cu speranța că ne vom încălzi, dar fără succes. Vântul părea se intre prin orice crăpătură. După ce stătusem câteva zile – cel puțin așa calculasem eu – în frig și-n întuneric, cineva deschise ușa halei respective, lăsând lumina soarelui să pătrundă. Părea o dimineață ca oricare alta. Soarele era sus pe cer, câteva păsări ciripeau în apropiere, iar lumea părea să-și urmeze cursul fără a lua în seamă ce se întâmplase cu acei copii… cu mine.
   Câțiva soldați însoțiți de doi oameni în halate albe ne împărțiseră rapid în două grupe și ne examinară
fugitiv pe toți. Unul dintre acei doctori – presupun că erau doctori – prinse mâna fiecărui copil în parte și cu ajutorul unui dispozitiv le înțepă degetul arătător. Când ajunse în dreptul meu, bărbatul mă prinse puternic de mână și mă bruscă, deși nu am opus nici cel mai mic gram de rezistență. Nici nu cred că eram în stare.
   Dispozitivul îmi înțepă pielea, iar pe ecranul lui apărură câteva notițe și semne. Nu știu exact ce, pentru că la vremea respectivă nu știam să citesc. Sprâncenele omului se ridicară și-mi spuse ironic:
― Bun sistem imunitar, 4/9/1 la F05. Pe asta o duceți afară.
   Celălalt doctor i se alătură și mă mai testă și el o dată. Mă privi și el puțin mirat, apoi se întoarse spre colegul lui:
― Ești sigur că-i de 1?
― Mda, testele astea nu mint.
― E, pe dracu', parcă eu nu știu ce s-a întâmplat cu lotul al șaptelea. Că și acolo tot 1 le-a dat la toți.
― Păi să sperăm că lotul numărul nouă are mai mult noroc.
   Unul dintre soldați mă apucă de braț și mă târî afară împreună cu alți câțiva copii. Am așteptat cuminte lângă o mașină. Rând pe rând, mai ieșea câte un copil afară, la fel de derutat ca mine. Unsprezece copii au fost scoși, inclusiv eu. Când cei doi oameni în halate albe au terminat cu testele, iar ultimul băiat a ieșit, soldații intrară în hală.
   Câteva sunete răsunară puternic. Până atunci nu le mai auzisem niciodată. Materialul metalic din care era făcută hala părea să amplifice acele sunete repetitive. Printre ele se auzeau și țipetele copiilor rămași în urmă. Apoi nu s-a mai auzit nimic.
  Liniștea era mai groaznică decât orice urlet, căci liniște însemna moarte. Soldații părăsiră hala, lăsând în urma lor trupurile neînsuflețite ale copiilor.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu