Ultimul avanpost 2 - Vânătoarea (fragment)

    Dacă nu ar fi fost furtună în noaptea aceea, probabil viața mea ar fi fost alta. Dar nu, a trebuit să aud tunetele și stropii de ploaie cum băteau în geam. M-am trezit speriată din cauza fulgerelor și m-am ridicat din pat. Desculță, am traversat camera și m-am dus să mă uit pe fereastră. 

   Celelalte fete, cinci la număr, ce împărțeau camera cu mine, nici măcar nu au sesizat ce făceam, dormeau duse. De când mă născusem, trăisem prin orfelinate, nu cred să am vreo amintire care să nu includă un astfel de loc. Nu știu dacă părinții mei au murit în războiul de care ne mai vorbeau doamnele, sau pur și simplu m-au abandonat fără să le pese de soarta mea. Ei bine, nici mie nu-mi păsa de soarta lor.

    De doi ani locuiam aici. Nu știu exact unde anume era aici, dar cel puțin aveam un acoperiș deasupra capului. Cu mâncarea era mai rău, nu prea era. Mai toate fetele care locuiau în acea clădire erau slăbuțe, ca să nu zic rahitice, subnutrite. Nici eu nu reprezentam o excepție, eram doar piele și os. Primeam mâncare o dată pe zi, iar porția mea de obicei o împărțeam cu Tea, una dintre colegele mele de cameră.

      Era cu vreun an sau doi mai mică decât mine, cel puțin așa am dedus noi, pentru că nimeni nu ne spusese vreodată câți ani avem. Tea suferea de o boală ciudată. De multe ori o apucau din senin un fel de crize. Începea să tremure, pica pe jos, câteodată buzele ei deveneau vineții, alteori își mușca limba, iar în final își pierdea cunoștința

     O auzisem pe una dintre îngrijitoare spunând că Tea ar fi trebuit tratată de un specialist, dar e lipsă de personal. Evident, cine ar vrea să angajeze mai multă lume pentru a avea grijă de niște copii orfani ce oricum nu aveau niciun viitor?

  M-am apropiat de fereastră și am privit cerul negru luminându-se la fiecare fulger. Mă înspăimântau, dar asta nu era nimic. Când am lăsat privirea în jos, am văzut cele două mașini albastre și o dubă albă. Le mai zărisem în urmă cu câteva luni. Veniseră în toiul nopții, la fel ca acum, și luaseră câteva fete cu ei. Tea îmi spusese că le mai văzuse și ea. Mereu când apăreau mașinile respective, dispăreau fete din orfelinat. Nimeni nu vorbea de aceste întâmplări și nimeni nu se mai întorcea, odată luat.

    Nu știu ce a fost în capul meu – copil prost – atunci, dar am dat fuga jos, să văd ce se întâmplă. M-am strecurat pe după mobilier și am tras cu urechea la ce vorbeau domnii respectivi cu una dintre îngrijitoare, una grasă și nesuferită.

     ― Eu v-am așteptat ieri, spuse grasa bosumflată. Da' la câtă nesimțire e pă capu' vostru… Ar fi trebuit nici să nu vă deschid. Să veniți la ora stabilită. Nu să mă treziți în toiul nopții!

      ― Mai aveți și alte fete mai mari de zece ani? întrebă un domn răgușit.

      ― E, da' dracu' știe câți ani au. Da' ce, le țin eu socoteala? 

   Nu puteam să-i văd prea bine din locul în care eram ascunsă, dar cred că au luat cu ei patru fete. Domnul îi înmână femeii niște acte, pe care aceasta le semnă fără măcar să clipească. Apoi îi dădu un plic cu bani. Ea îi numără bombănind supărată. Nu am înțeles exact, dar cred că i-a reproșat omului că sunt mai puțini decât până atunci. 

      ― Au să fie mai mulți data viitoare, o asigură el.

    ― Dacă vă mai deschid data viitoare, comentă ea. Că uite ce mizerie ați făcut! Că au intrat derbedeii ăștia cu jegu' de afară pe covoarele mele. Da' ce, acu' trăbă să curăț și după voi?

     Mi-am dat ochii peste cap. De parcă ar fi curățat ea. Sigur dimineață urma să ne pună pe noi să spălăm covoarele și parchetul. Doar că dimineața nu avea să mă mai prindă în acea casă.

     Cineva îmi prinse gulerul pijamalei și mă ridică în sus. Am încremenit când am simțit cum mâna soldatului mă împinge spre cei doi.

   ― Ce darc'lui îi cu tine? țipă grăsana. Au că pun mâna pe boată și te învăț eu să mai tragi cu urechea! Mama ta de pramatie!

   M-am zvârcolit în strânsoarea soldatului, dar era cu mult mai înalt și mai puternic decât mine. Știam ce avea să mă aștepte când aceștia ar fi plecat. Grăsana mă mai bătuse și cu alte ocazii. Cred că nu exista fată în întreg orfelinatul care să nu fi încasat bătaie de la ea pe diverse motive.

    ― Câți ani are? întrebă domnul.

    ― Iar începem? se răsti ea. De unde dracu' să știu? Vreo opt-nouă.

   ― Pare măricică, spuse domnul și-i făcu semn soldatului. Dacă tot e curioasă, bag-o și pe ea în dubă, că nu strică una în plus.

    Intrasem în panică. Nici nu știam cum să reacționez. Mă uitam disperată spre îngrijitoare, în timp ce soldatul mă împingea spre ieșire. În acel moment, preferam de o mie de ori să mă bată ea decât să intru în dubă. Deși niciodată nu ne-am înțeles, speram că doamna va reacționa în vreun fel, că-i va opri, că va face ceva, orice. Un gest cât de mic.

    Eram aproape de ușă când doamna îl prinse pe soldat de mână și-l împiedică să iasă. În sfârșit, mi-am zis eu, bunul simț și compasiunea aveau să triumfe.

  ― Stai așa! zise ea. Păi ce facem? Plătim patru și luăm cinci? Unde te crezi, mă?! Pă tarlaua lu' tactu? Aici nu faci tu ce vrei.

   Domnul scoase un portofel și începu să numere niște bancnote. Gustul amar pe care-l aveam în gură îmi indica clar că bunul simț și compasiunea se duseseră dracu' de mult. Grăsana înșfăcă hapsână banii și-i făcu semn soldatului că poate ieși.

   Atunci am început cu adevărat să conștientizez ce se întâmpla. Am început să țip după ajutor și să-l lovesc cu picioarele pe acel individ, dar m-a durut mai tare pe mine decât pe el. Cum putea o fetiță de nici nouă ani să-l împiedice? Mă luă pe sus ca pe un sac de cartofi și mă aruncă în mașină, împreună cu celelalte fete. Corpul meu se izbi de ceva, dar nu am văzut de ce anume. Poate să fi fost un alt copil, căci cineva țipă.

  Pentru un scurt moment, soldatul lumină interiorul dubei cu o lanternă și am distins câteva fețe speriate. Nu erau doar cele patru fete luate din orfelinatul meu. Nu. Mai erau câteva pe care nu le mai văzusem niciodată, plus câțiva băieți. Eram sigură că toți au fost racolați din diverse orfelinate.

   Lumina se stinse, iar soldatul închise ușile dubei. Toți copiii începură să se foiască, să se împingă, să țipe. Cineva bătea cu pumnii în ușă, iar efectul de turmă ne cuprinse rând pe rând. M-am trezit că-mi izbesc și eu palmele de metal și țip împreună cu ei.

   Mă dureau mâinile, probabil se și înroșiseră de la loviturile zadarnice aplicate ușii. Mașina se puse în mișcare, iar câțiva copii se dezechilibrară. Ne-am prăvălit cu toții, unii peste alții. O fetiță exclamă ceva în legătură cu mâna ei, dar nimeni, nici măcar eu, nu-i acordă atenție. Eram prea înspăimântată ca să-mi pese de ea.

   În toată nebunia aceea, mi-am făcut cu greu loc într-un colț și-am așteptat să văd ce se întâmplă. Câțiva copii țipau în continuare, cineva plângea, dar îmi era cu neputință să văd. Inima mea nu bătuse niciodată atât de tare. Cred că sunetul produs de ea se auzea mai intens decât zarva creată în mașină. Totuși, pe măsură ce ne deplasam, iar timpul trecea, țipetele se domoleau. Își pierdură din intensitate până deveniră niște simple suspine. Mi-am lăsat capul pe genunchi și am plâns.

   De ce nu putusem să stau naibii în pat? De ce a trebuit să mă trezesc? De ce coborâsem la parter? De ce am auzit tunetele și m-am trezit? De ce a fost furtună în noaptea aceea?