On my radar

Toată lumea are dreptul să viseze la ceva, iar eu, evident, visez la cărți. În luna februarie am luat o mică pauză de la citit pentru că am fost foarte ocupată(more news soon). Nici cărți noi nu am mai achiziționat căci nu am avut timp, dar am zis să-mi fac un mic wishlist cu titlurile cărților ce au intrat de câteva zile în vizorul meu.

Quasar - Ana Mănescu

„Universul a început cu un Bang și s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri”

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire. Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.” (Cristina Nemerovschi)

Am citit anul trecut Alter.ego, scris tot de Ana şi mi-a plăcut enorm de mult. M-a făcut să retrăiesc niște emoții mai vechi şi pe care aş reciti-o oricând când. Quasar mi-a stârnit curiozitatea de când am văzut coperta, iar dacă o recomandă Cristina trebuie să o citesc.

Cioburi de stele - Amie Kaufman, Meagan Spooner

Trei lumi. Trei poveşti de iubire. Un singur duşman.

Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie. 

Am tot auzit de cartea asta şi mulţi mi-au spus că e bună şi interesantă. Nu ştiu ce să zic. Descriera mă atrage, mai ales că e SF. Voi citi şi voi vedea.

Doctor Sleep - Stephen King

Stephen King se întoarce la universul pe care l-a creat și l-a explorat în Shining. Dan Torrance, angajat într-un azil de bătrâni, trebuie să salveze o fetiță din ghearele unei grupări de criminali cu puteri paranormale. Umează o luptă complicată între bine și rău, o poveste extraordinară, care va încânta miloanele de cititori ce s-au delectat cu Shining și-i va cuceri pe cei care pășesc acum în ținuturile lui Stephen King.

Octopussy - Cristina Boncea

Hyena, o adolescentă de aproape 14 ani, se întoarce acasă după o lungă perioadă de absență din mijlocul familiei. Este primită deopotrivă cu entuziasm și scepticism de către Becks, sora sa geamănă, care încearcă să reconecteze relația lor și să recupereze toți acei ani pierduți. Dar secretele mamei, ale tatălui vitreg și ale ambelor fete sunt amenințate să iasă la iveală odată cu sosirea straniului unchi din America.

Citind această carte, ești obligat să lași deoparte toate clișeele pe care le-ai auzit despre tinerii de azi. Sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe? Pentru Becks si Hyena sunt doar punctul de pornire al propriilor reflecții și raportări față de viață – o foarte ciudată raportare, de altfel…

Un roman ca o călătorie fascinantă și amețitoare, cu umor sumbru și, în același timp, o atentă celebrare a individualității extreme.

Mărturisesc că de când am văzut pe site-ul editurii numele cărţii m-a atras, m-a făcut curioasă. Descrierea îmi spune că sigur îmi va plăcea, în plus am citit  un mic fragment din carte şi sunt nerăbdătoarea să o citesc toată.

Copiii întunericului (fragment 2)

Fugi! Fugi! Cât de repede poți. Deși mintea mea era conștientă de pericolul ce se apropia, picioarele mele nu reușeau să țină pasul cu ea. Forța fizică nu a reprezentat niciodată punctul meu forte. Oboseam prea repede. Știam că e pe urmele mele, dar nu puteam să mai înaintez. 

Cerul părea că ia foc. Soarele stătea să apună, iar culorile reflectate de acesta erau o combinație ciudată de portocaliu cu roșu. Am încercat să deslușesc câte ceva în jurul meu, dar tot ce puteam vedea erau dealuri și mulți copaci. Cred că mai degrabă mă învârtisem în cerc, decât să mă îndepărtez de ea. O simțeam, mereu am putut să o fac, o simțeam și era aproape, era foarte aproape. 

Fugi! Fugi! 

Mi-am repetat asta în gând de vreo mie de ori, dar nu mai puteam. Hainele mele erau murdare. În păr aveam mici cheaguri de sânge amestecate cu noroi. Mi-am dus mâna la frun¬te. Rana continua să sângereze, nu știam ce să fac încât să o opresc. M-am lăsat pe vine și am încercat să-mi controlez respirația, dar fără succes. Când am ridicat privirea, am văzut-o furișându-se printre copaci. La început era doar o umbră ce se împletea cu toate celelalte, se pierdea printre ele, apoi revenea doar pen¬tru a se juca cu mintea mea. 

— Arată-te! Ieși în față dacă ai curajul, am strigat eu la ea. 

— Ești sigură? se auzi ecoul slab al unei voci. 

Nu eram. Eram înspăimântată și terifiată, dar nu voiam ca ea să știe. Nu voiam ca teama mea să reprezinte un avantaj pentru ea. 

— Uită-te la tine! continuă să răsune vo¬cea batjocoritoare din jurul meu. Ești la un pas de moarte și totuși te crezi superioară. Mereu ai încercat să faci pe fata perfectă, te-ai crezut mai deșteaptă. Ți-ai vândut imaginea de pisicuță plouată și neajutorată și toți te-au crezut, inclusiv eu. 

— Încetează! 

— Ai jucat rolul fetei cu inimă de aur, cu suflet bun ca pâinea caldă. O păpușă de porțelan cu bucle galbene asemeni spicelor de grâu, un înger. Mi se face greață doar când mă uit la tine. 

— Înseamnă că nu te-ai privit recent. Și mie mi-e scârbă când mă gândesc ce-ai ajuns. 

— Grijă mare, păpușă de porțelan, ai limba cam ascuțită, s-ar putea să te ciobești. Cât des¬pre mine... sunt doar rezultatul acțiunilor tale. Sunt așa din vina ta! 

— Nu! 

Câteva umbre începură a-mi da târcoale, apoi prinseră formă umană. Poate umană era prea mult spus, din moment ce erau toți patru corbi. Ochi lor erau negri ca noapte și plini de mânie. Cu un ultim gram de forță, am încercat să o iau la goană, dar a fost în zadar. Unul din corbi a fost mai rapid decât mine și m-a trântit la pământ. Am început să țip și să mă zbat, dar brațele lui puternice mă țineau în loc.

Dona Juana de Lorena Lupu

Am citit recent cartea asta, e proaspătă în mintea mea, dar și în suflet. Nu sunt genul care să înceapă să scrie recenzii despre cărți, dar la asta nu m-am putut abține. Mi-a luat o săptămână să-mi revin și să mă apuc de citit altceva(lucru extrem de rar).

Prima data am auzit întâmplător de cartea asta, acu un an. Căutam ceva pe youtube si am dat de trailer-ul cărții (dacă stau bine să mă gândesc așa am aflat de Herg Benet...hmm). Am citit un paragraf și câteva recenzii despre Dona Juana și atunci am decis că nu e tocmai pentru mine. Și bine am făcut că nu am citit romanul atunci. Probabil nu mi-ar fi plăcut la fel de mult. Eu consider că fiecare carte își are momentul ei, dacă o citești prea devreme sau prea târziu nu mai are același farmec.

Romanul o are în prim plan pe Dona Juana(nu e numele ei real, e o poreclă pe care o primește de la unul din admiratorii ei). Acesta face un număr de travestit într-un club împreună cu alții, își trăiește viața la maxim și e fericită în micul ei paradis. Nu e tocmai cel mai select club ever, ea nu e cea mai talentată persoană ce a călcat vreodată pe fața pământului, și nici nu e vreo vedetă faimoasă, dar tocmai aceste mici imperfecțiuni fac totul să pară perfect.

Ea își clădește viața în jurul acestui bar, club, bodegă...cum vreți voi să-i spuneți. Însă atunci când aceasta stă să se închidă totul în jurul ei pare a se destrăma. Poate vă întrebați ce m-a impresionat așa mult, adică sunt sute de baruri care dau faliment sau se închid în fiecare zi, putea găsi altundeva de lucru.

Treaba nu stă chiar așa.

Poate ce pentru unii sunt doar ziduri, pentru unii e sanctuar. Acolo unde tu vezi mese, scaune, oameni beți, pahare sparte și fum de țigară, ea vede un loc pe care să-l numească acasă. Nu, nu genul acela de casă unde mergi să mânci, să dormi, să te uiți la Acces direct sau să te cerți cu nevasta pe factura la curent. Genul de acasă unde te simți bine, unde sufletul tău e liniștit, unde oricât de monoton ar deveni totul nu te-ai mai sătura să retrăiești ziua din nou și din nou.

Am simțit fiecare emoție pe care a trăit-o personajul principal în momentul în care a aflat că patronul va închide acel local. Am retrăit niște sentimente puternice ce mi-au rămas adânc întipărite în minte, căci în urmă cu exact 10 ani(la naiba, cartea s-a nimerit la fix) am găsit și eu un astfel de loc și am suferit la fel de mult când s-a închis 2 ani mai târziu.

Azi noapte, pe tren în drum spre București, i-am zis Lorenei cât de mult m-a marcat cartea ei. Nu prea am dormit, deci dacă ce am scris eu aici nu are logică mă iertați...că e ziua mea azi :))

Nu o să mă apuc să recomand tuturor acestă carte, căci nu toți o vor înțelege și nu toți o vor aprecia la adevărata ei valoare. O recomand celor care știu ce înseamnă să pierzi acel ceva care îți oferă stabilitate, siguranță și mai presus de tot îți face sufletul să zâmbească.

Îi mulțumesc Lorenei că a scris cartea asta. Că a reușit să redea atât de bine toate acele trăiri sufletești atât de bine... da, m-a făcut să plâng, nu îmi e rușine să o recunosc. A fost cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta, iar dacă ar fi să fac un top 10 best books I read so far, Dona Juana sigur ar intra în el.

Gaudeamus 2014

   Zilele trecute (pe 22 Noiembrie să fiu mai exactă) am avut ocazia să particip pentru prima dată la un târg de carte. Mărturisesc că îmi doream de ceva vreme să merg la unul. Tot vedeam poze pe diverse site-uri, bloguri sau știri la tv, totuși senzația de a fi acolo nu se compară cu nimic altceva.

   Aveam eu ceva emoții pe tren înainte de a ajunge la București, de griji să nu mai vorbim(că o să întârzie trenul, că nu o să găsesc locația, că o să mă împiedic pe acolo și o să le dărâm tot standul celor de la Herg Benet, diverse). Toate astea s-au evaporat când m-am trezit înconjurată de oameni minunați, plini de energie, care probabil mi-au transmis și mie din optimismul lor.

     În cele câteva ore petrecute la Gaudeamus am ajuns să cunosc multe persoane pe care le știam doar de pe facebook și care s-au dovedit a fi la fel de dinamice și prietenoase și în viața reală. Am făcut cunoștință cu Simona Stoica (autoarea seriei Rephelimii) care, după cum mi-a promis în discuțiile noastre pe net, m-a întâmpinat cu un energizant (mersi Simona, chiar aveam nevoie!!!). 

   Theo Anghel i-a întâmpinat pe toți prezenți la lansarea romanului ei (Am murit, din fericire: Întoarcerea) cu ciocolată, deși la cât de dulce era ea puteai să dai în diabet doar privind-o. Evident am pus mâna pe cărțile celor două și chiar am să revin cu o părere sinceră după ce le citesc. Mi-a părut rău că nu am ajuns să schimb mai mult de două vorbe cu cele două, dar a fost nebunie în jur.

Am cunoscut-o și pe Corina Ozon, o persoană carismatică și o scriitoare excepțională (unde mai pui că e bănățeancă de-a mea!). Nu am putut pleca fără cartea ei Zilele amanților, pe care am reușit să o citesc seara la hotel și a doua zi pe tren. E o carte plină de umor ce o recomand tuturor căci e un must read al sezonului.

  Hoinăreala aiurea prin târg m-a făcut să pierd lansarea Păpușilor, noua carte a Cristinei Nemerovschi, dar am reușit să mă întorc la timp pentru a cumpăra cartea și a fura un autograf. Pe asta o recomand chiar înainte de a o citi. Am avut experiențe plăcute cu cărțile Cristinei în trecut, deci nu îmi fac griji. Sigur e excelentă! 

  Oboseala și-a spus cuvântul... Bine și prostia, căci am ales să merg în niște tocuri cretine la un târg de carte(never gona make that mistake ever again). Am rezistat totuși până a apărut Lorena Lupu, căci nu vroiam să plec de acolo fără a face cunoștință cu ea. La urma urmei, aproape în fiecare dimineață îmi beau cafeaua citindu-i blogul și râzând de una singură în bucătărie. Am pus mâna evident și pe Dona Juana (cartea Lorenei, sunt pe la jumătatea cărții și îmi place nespus).

   

   Lansarea Corbilor a decurs normal, având în vedere problemele de sunet și doamna nebună care a venit la stand să protesteze. Da, am avut parte și de așa ceva. O tanti care a venit să le spună tuturor că vor ajunge în iad dacă cumpără cărți de la Herg Benet. S-a luat de coperta cărții mele că are ochii negri, apoi a văzut cartea lui Radu Găvan(Exorcizat) și s-a reprofilat. Dacă pe tanti aia a supărat-o așa tare titlul am adăugat și eu cartea pe lista de to-read.

  În final totul a decurs bine, poate chiar mai bine decât mă așteptam, iar pentru asta trebuie să le mulțumesc celor de la Herg Benet, Alexandrei și Dianei (căci au făcut pe ghidul turistic cu mine și m-au dus să văd Mockingjay-Part1), dar și celorlați ce mi-au fost alături.

   Vă mulțumesc tuturor!

Primiți cu Black Fraideiu' ?

     A sosit în sfârșit acea zi din an! Ziua în care Luna neagră din casa a-III-a se află în cuadratură cu Soarele aflat în Capricorn. Ziua în care îți dai seama că ai trăit mai bine de 20 de ani fără acel mixer performant în casă și azi a sosit momentul să-l achiziționezi. E ziua sfântă în care artrozele și sclerozele se vindecă miraculos în timp ce stai la coadă să-ți cumperi mega-ultra tigaia aflată la promoție.

   E momentul în care progeniturile râzgâiate, care până mai ieri îți spuneau că te urăsc, își dau seama cât de mult au greșit, își cer iertare și te informează că Iphone 6,243b are 20% reducere. E ziua din an în care părul vânzătorilor se albește de 5 ori mai mult. E ziua în care românii, depășiți de această nouă sărbătoare modernă, taie porcul și fac cozonaci pentru colindătorii ce vin la împărțit de pliante cu oferta.

    Da! E BLACK FRIDAY!

   Că împrumutăm orice rahat de pe dincolo nu mai surprinde pe nimeni. De aceea și această nouă sărbătoare, trecută cu roșu în calendar, nu putea să nu prindă și la noi în timp record. Mulți așteaptă tot anul acest moment magic, iar cei mai împătimiți dintre ei dau târcoale magazinelor de electrocasnice cu câteva săptămâni înainte, asigurându-se că planul lor de atac asupra aspiratoarelor și prăjitoarelor de pâine e mult mai bine pus la punct decât al vecinului de la patru. 

  Evident, ca în jurul oricărei alte sărbători, s-au născut mituri, legende și superstiții. Unii spun că în ziua de Black Friday răsăritul trebuie să te prindă în fața unui magazin, altfel o să ai ghinion și nu o să mai prinzi bormașina mult visată. Prin unele sate se spune că cine muncește de Black Friday o să o ducă rău tot anul, unde mai pui că la ora 5 când ieși de la lucru mai găsești doar rebuturi prin marile magazine.

     Până și pe cei mai mici dintre noi i-a prins acest nou val. În ajun de Black Friday copiii îi scriu lui Moș Black Friday ce reduceri ar vrea să găsească părinți lor a doua zi prin magazine. Gurile rele spun chiar că Moș Black Friday, sosit recent de pe meleaguri americane într-un Hummer negru, l-ar fi depășit deja la capitolul popularitate pe acel bătrânel îmbrăcat în roșu ce își face apariția în decembrie și aduce copiilor cadouri la suprapreț. Mulți se tem de acest nou moș apărut din neant, căci, conform legendei, dacă nu ai fost cuminte în anul anterior acest bătrânel năzdrăvan îți va pune piedică în timp ce tu te zbați în mulțime, spulberându-ți șansele de a ajunge cât mai repede la produsele dorite. Eu una zic că Moș Black Friday nu e chiar atât de ursuz, iar piedica ți-o pune vreo babă cu papornița, invidioasă că tu ești mai în față ca ea. Totuși nu mă credeți pe cuvânt, căci eu sunt tânără și nu știu prea multe despre aceste sărbători mioritice păstrate peste veacuri.

     Fie ca lumina sfântă de Black Friday să vă călăuzească spre cele mai tari promoții, să vă împingă în fața moșilor ce se înghesuie la casa de marcat şi să vă umple sacoșele de lucruri ieftine și nefolositoare. Black Friday fericit și cafteală plăcută!

Copiii întunericului (fragment)

  

   Un pumn lovind masa de sticlă mă dezmetici.

  — Alo! m-am răstit eu la ei. O spargi, o plătești!

   Am făcut rapid schimb de priviri furioase cu tipul enervant de mai devreme. Apoi mi-am luat din nou telefonul, încercând să mai fac vreun level sau două la unul din jocuri, până să mă apuc de spălat pe jos. Așa e viața, unii se chinuie să salveze un om pe masa de operație, alții descoperă în vreun laborator un nou leac pentru vreo boală, cineva lansează o nouă sondă spațială, iar eu... eu încerc să sparg cât mai multe bomboane în cât mai puține mișcări.

   Dacă cineva mi-ar fi spus în liceu că pe viitor viața mea avea să se împartă în timp petrecut la muncă și timp petrecut acasă, probabil aș fi fost în stare să îl iau de gât. Pe atunci viața reprezenta un amestec nebun de concerte, țigări, alcool, sex și multă muzică rock. Mă îndrăgosteam de azi pe mâine, lipseam cu zilele de la școală și duceam motivări făcute în Photoshop, că pe atunci nu știa multă lume de așa ceva, deci dirigintele le lua de bune. Alteori mă urcam în tren și plecam la București împreună cu gașca, ca să ne vedem formațiile preferate în concert. Dacă nu mă înșel, la Nightwish din 2005, la polivalentă, l-am și cunoscut prima data pe Radu. Pe atunci se vedea cu o tipă din gașca mea, s-au despărțit la câteva săptămâni după. Ciudat cum și formația a făcut la fel.

   Mi-am stins țigara și am pus jocul pe pauză. Noii mei clienți erau încă prinși în discuția lor și fără să vreau am plecat urechea la ce își spuneau. Pe cel tânăr nu îl auzeam prea bine, stătea cu spatele spre mine și vorbea mai mult în șoaptă. În schimb celălalt se răstea o dată la două fraze. 

   Din ce am prins din zbor, am înțeles că erau supărați de apariția nu știu cui în oraș. Cel puțin unul din ei era extrem de nervos din pricina asta. Toate ca toate, dar dacă mai dădea o dată cu pumnul, aveam să îi scot afară. Jocul mi-a fost întrerupt de un nou mesaj de la Roxi, în care mă anunța că a rămas fără țigări. Grozav! Eu mai aveam vreo cinci în pachet și o săptămână până la salariu. Deci nici o șansă să fac rost de bani prea curând. În plus, îmi luasem deja un pachet azi, iar ultimii mei clienți îmi plătiseră suma fixă. Al naibii de zgârciți. Acum chiar regretam că nu le scuipasem în bere.

    Nu dădeau semne că ar avea de gând să plece curând, iar pe mine mă apucase foamea. Așa că mi-am luat geanta și am căutat prin ea după eugenii. Mai aveam doar una, iar asta nu avea să îmi astâmpere prea mult.

   — Ne mai aduci te rog două beri? spuse tipul enervant.

   Nici nu băgasem de seamă când veni în fața mea. O clipă m-am simțit pierdută, mă rătăcisem în privirea lui, vocea lui părea să-mi influențeze mișcările și m-am trezit în fața frigiderului înșfăcând două beri. Reflecția propriului chip în geamul frigiderului mă readuse cu picioarele pe pământ.

    — Ce naiba? am spus eu dezmeticindu-mă. Îmi pare rău, dar am zis ultima comandă.

    — Iar eu am mai cerut două beri.

    — Iar eu refuz să îți dau. Programul meu s-a încheiat, nu vă mai servesc.

   Se dădu un pas mai în spate și îi făcu un semn discret partenerului său. Cu coada ochiului, l-am văzut pe celălalt tip că se duce înspre ușa localului. O clipă am răsuflat ușurată, mă gândeam că au prins ideea și că vor pleca. Doar în momentul în care a închis ușa, mi-a trecut prin gând că ceva nu era în regulă. 

  Mâna mea țâșni spre cuțitul ce îl foloseam să tai lămâile pentru cocktail-uri, dar nu am fost suficient de rapidă. Bărbatul din fața measări peste tejghea și îmi prinse mâna. O suci puternic, am vrut să țip, dar nu am mai apucat. Mă îmbrânci cu toată forța lui și-mi lipi fața de geamul frigiderului. Poate ar fi fost mai bine să fi înghițit în sec și să-i fi servit, dar era prea târziu. Primul meu gând fugi la Ovidiu. Dacă mi se întâmpla mie ceva rău, ce avea să se aleagă de el? Crescusem fără părinți, știam ce înseamnă asta. Oare avea să aibă Radu grijă de el? Da, sigur. Mai degrabă puteam conta pe Roxana, ea era mult mai responsabilă. Doar gândul la Ovi îmi mai dădu o fărâmă de speranță și curaj.

    — Vă servesc, am spus eu.

    — Lasă asta, îmi spuse el pe un ton aspru. Din ce Neam ești?

    — Ce?

   Bărbatul mă împinse și mai tare. M-am lovit cu fruntea de geam și am încercat să dau din coate. Zadarnic însă, era mult prea puternic.

     — Te-am întrebat din ce neam ești?

   Vocea lui îmi făcu sângele să înghețe. Am simțit cum mâna lui îmi dă deoparte părul, la spate. Avea degetele înfiorător de reci. Corpul meu tremură ușor atunci când îmi trase brusc de gulerul cămășii și îmi dezveli umărul. Știam ce căuta. Și mai știam că dacă aveam să ripostez ar fi ieșit mult mai urât, așa că m-am prefăcut că nu știu despre ce vorbea.

      — Nu are semn, spuse el întorcându-se spre celălalt.

    Am profitat de neatenția lui și l-am împins cu toată forța. Nu a fost suficient.

     — Cine ești? Și ce mama dracului cauți aici?

     — Lasă-mă! am strigat eu în timp ce mă zbăteam.

     — Nu mă obliga să mai întreb o dată!

    Corpul meu continua să se zbată și prin nu știu ce minune am reușit să-mi eliberez una din mâini. Nici nu îmi dădeam seama ce fac. L-am lovit de câteva ori cu cotul în stomac, până ce mi-a dat drumul. Cred că l-am lovit și cu picioarele, nu mai știu, am acționat din instinct. L-am izbit cât am putut de tare de tejgheaua barului. Era o nebunie totală în capul meu, dar efortul a dat roade și pentru câteva clipe am fost liberă.

     Doar pentru câteva clipe, căci nu am ajuns să fac nici doi pași și tipul se năpusti asupra mea din nou. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut, împreună cu el, peste una din mesele aflate în bar. Aceasta cedă sub greutatea corpurilor nostre și se rupse. O durere groaznică

îmi pulsă pe șira spinării când m-am lovit de podea.

     Eram amețită, coloana mă durea extrem de rău, întreg pământul se învârtea cu mine, iar omul ce mă atacase era acum deasupra mea. Cu o mișcare bruscă, mă întoarse spre el. M-a prins cu o mână de gât și m-a obligat să îl privesc în ochi. Începuse să strângă din ce în ce mai tare, lăsându-mă treptat fără aer.

      — Să nu crezi că s-a terminat aici, îmi șopti el. O să fim cu ochii pe tine.

     Nu am mai putut răspunde. Sau nu am mai avut forța necesară. Ochii lui au început să își piardă din culoare, devenind treptat albi. Luminile din jur începură să pâlpâie neregulat, iar muzica din bar se întrerupsese. Nu îmi venea să cred. Mă simțeam dintr-o dată și mai slăbită, și mai moale, lipsită de orice vlagă, parcă mă fura somnul. Pleoapele îmi erau grele. Am clipit de câteva ori, apoi am închis ochii.

     M-am trezit buimăcită, cu o groaznică durere de cap și de spate. În fundal mi se părea că aud muzică, dar nu îmi puteam da seama de unde.

       ...und die Welt zählt laut bis zehn...

Teaser trailer - Copiii întunericului

   Azi am lansat primul teaser la Copiii întunericului, sper să vă placă. 

“Tu cât de mult te poți ascunde de magie?”